18

Spuneam la un moment dat că viaţa de la Brăila era tihnită. Oamenii repetau zilnic aceleaşi gesturi fără să se teamă de rutină sau de plictiseală. Pînă să se mărite, mama a participat în fiecare dimineaţă la făcutul paturilor care era în casă un veritabil ritual. Pentru a fi făcut, repede şi bine, un pat era aşternut la patru mîini. Cearceafuri albe, scrobite, călcate cu fier încălzit cu cărbuni, dantele, perne brodate, monograme, mîini sigure şi ochi care nu admit o cută, o dantelă strîmbă rezultate dintr-un gest fuşărit. Pe urmă masa. aşternută de trei ori pe zi, pentru că eşti om, nu porc la troacă. Mi-e dor de multe ori de ceaiul de dimineaţă, cu pîine şi telemea de Brăila, de strugurii şi pepenele verde pe care le mîncam tot cu pîine şi brînză seara. Lucruri simple la începutul şi sfîrşitul zilei iar la prînz mîncare „ca la mama acasă”.

În tihna despre care vorbeam încăpeau vizitele. Vizitele scurte făcute în vecini pentru care se inventa un pretext, nu puteai să năvăleşti peste oameni fără „treabă” sau neanunţat şi cele mari, de aniversări şi de sărbători, care întăreau legăturile de familie şi prieteniile. Venea cîte o fetiţă la bunica şi o întreba, madam Patrichios, sînteţi după masă acasă, pentru că mama ar vrea să treacă pe la voi. Doamnele bine din Brăila asimilaseră practica jurului fix, dar Mary nu era atît de doamnă. Purtările şi relaţiile de familie i-ar fi permis să se strecoare în această lume, dar bunul simţ o făcea să-şi cunoască lungul nasului şi să nu aspire la un stending superior celui de nevastă de căpitan de vapor. Cred că acest mod de a concepe viaţa a scutit-o de multe frustrări. Cu excepţia Bebecăi, toate am moştenit de la Mary capacitatea de-a ne dezinteresa de ce fac şi ce au alţii. În vremea aceea îmi vine să cred că nasul avea un rol important în relaţiile dintre oameni, unii aveau nasul pe sus, alţii acţionau fără să ţină seama de lungimea lui, în fine, alţii îşi luau nasul la purtare... Ce înseamnă a treia expresie nu prea înţeleg.

Prieteniile de la Brăila, în lumea burghezilor mici cum erau ai mei, aveau o consistenţă de păturică, nu te scuteau de frigul vieţii dar nici nu te lăsau să mori. Dădea fiecare cît putea dar toţi puneau înainte familia. Pentru că nimeni nu-şi dădea foc la cămaşă pentru celălalt, relaţiile de prietenie erau relativ calme, ocolite de crize. Oamenii aveau prieteni de-o viaţă şi, uneori, părinţii şi bunicii lor erau prieteni şi ei. N-am auzit în istoriile mamei, ale bunicii şi străbunicii, experienţe devastatoare datorate unor prietenii stricate cum văd că mi se întîmplă mie. La ele lucrurile păreau să fie foarte simple, cînd o relaţie nu te mai mulţumeşte, cu omul ăla nu te mai vezi. Sau relaţiile erau ajustate, fără drame, din mers. Să-ţi dau un exemplu, străbunica Eleni care era mare gospodină s-a îngrijit întotdeauna de calitatea sforii pe care usca rufele în curte. Ca urmare, vecinele de pe stradă trăiau din sfoara ei. Madam Eleni, îmi împrumuţi şi mie sfoara? Cum la noi acasă rufele se spălau de patru ori pe an, de fiecare dată cîte trei zile în şir, sfoara era mai mult liberă şi Eleni o împrumuta. Un an, doi, trei, douăzeci de ani, treizeci, la un moment dat pe Eleni au apucat-o dracii. Cînd solicitanta cerea sfoara, ea răspundea, un moment şi mergea în cămară de unde venea cu ea, o arăta vecinei şi îi spunea că o sfoară bună e un lucru folositor în casă şi că îi recomandă să-şi cumpere cît de curînd, pentru că ea n-o mai împrumută nimănui. Bunica Mary înnebunea de ruşine. Mamă, nu poţi să zici că e dată, să invenţi ceva? Nu am nimic de inventat, nu-i dau sfoara, am ţinut toată strada cu sforile mele atîţia ani. Cînd îmi povestea istoria mama comenta că Mary însăşi, cu trecerea anilor, a început să devină arţăgoasă şi justiţiară şi, adăuga mama, să vezi că aşa am să păţesc şi eu. Vai de mine, mă gîndeam la rîndul meu, nu cumva să mi se întîmple şi mie. Există şanse să scap avînd în vedere faptul că mama, la optzeci şi unu de ani, continuă să fie o femeie îngăduitoare şi blîndă.

Spuneam că vacanţele de vară le petreceau pe vapor. Acum să nu-ţi închipui că bunicul conducea pe Dunăre cine ştie ce transatlantic. Am întrebat şi am aflat că el dispunea de un salonaş şi un dormitor în care se îngrămădeau toţi iar pe covertă figura o masă cu cîteva scaune. Marinarii erau în număr de opt şi nu purtau uniforme. Cînd mama era mică de tot, Bebeca abia se născuse, se juca pe o banchetă, lîngă o lampă cu gaz pe care fierbea laptele pentru bebeluş. S-o fi mişcat ea, s-o fi balansat vaporul, cert este că laptele s-a răsturnat şi mama s-a ars pe fund într-un hal fără de hal. Cu sau fără legătură cu acest accident, la scurt timp după i-au apărut primele pete de vitiligo. Pentru cine nu ştie, boala se exprimă prin pete albe pe piele, de fapt, zone depigmentate. Cel mai des petele apar pe mîini şi pe faţă. Curios cît de întreagă a ieşit mama dintr-o adolescenţă bălţată şi cum tata a trecut fără probleme peste acest lucru insolit. Şi mai curios încă este ce mi se întîmplă mie cînd văd nişte mîini pătate de vitiligo. Mai întîi mă înduioşez, pe urmă îmi vine să şoptesc, mama şi apoi mă stăpînesc cu greu să nu le ating. Cînd privesc o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul, privirile îmi întîrzie mai mult pe mîinile Ei decît pe chip.

Chiar în clipa asta Radu îmi spune că Disney, dacă ar mai fi trăit, ar fi avut puţin peste o sută de ani. Pentru o clipă îmi închipui cum ar fi dacă ar trăi toate neamurile noastre care ar fi putut avea această vîrstă. Nenică, ce mulţi am fi!