19

Cînd a venit vremea şcolii, mai întîi pentru Angela şi după cinci ani pentru Bebeca, Spiru a decis să le trimită la şcoala grecească să înveţe limba cum trebuie pentru că sînt greci. Pe urmă, mama a urmat un fel de liceu de arte şi meserii şi Bebeca un liceu comercial. Bunicul a respins de la bun început ideea unei şcoli teoretice pe care o termini şi nu ştii să faci nimic. Mersul la facultate era exclus din principiu, ce să caute acolo o fată cinstită? Fetele cumsecade se mărită şi fac copii iar pentru asta trebuie să ştie să coase un nasture şi să-şi ţină socotelile de coşniţă. Bunicul cu siguranţă a greşit, Angela avea tot ce-i trebuie unui om ca să se bucure de cultură şi a făcut-o cum a putut, fără ostentaţie şi sincer. Liceul pe care l-a urmat se numea Penetis-Zurmale, fondat pe la 1900 de un grec şi de un italian. Era un loc unde se făcea şcoală bună. Liceele astea de arte şi meserii au funcţionat neaşteptat de bine o vreme. În Craiova, o astfel de şcoală a făcut şi Brâncuşi. La Penetis-Zurmale fetele învăţau cum să conducă o casă, să gătească, să coasă şi, pe lîngă toate astea, se învăţa la fel ca în alte şcoli, adică română, istorie, matematică şi aşa mai departe. Fondatorii, amîndoi, ceruseră prin testament ca în şcoală să se predea greaca şi italiana dar grecul, mai al naibii, şi-a formulat pretenţia într-un mod inatacabil, ceea ce a făcut ca pînă la Reforma învăţămîntului făcută de comunişti, elevele să înveţe o dată pe săptămînă greacă modernă. Cînd şcoala a fost transformată în liceu industrial, la italiană s-a renunţat.

Ce vreau să dovedesc cu toate amănuntele astea? Faptul că în copilărie mama mi-a povestit foarte mult despre cum era la ea la şcoală, ce nemaipomenită a fost profesoara ei de istorie, de cîtă atenţie se bucurau orele de desen, cum erau uniformele, ce făceau cu doamna Apostolescu la sport... În clasele primare am folosit cu bucurie rămăşiţe din rechizitele ei iar poveştile din viaţa ei de elevă mi-au rămas în cap atît de limpezi, încît sînt momente cînd am impresia că am fost colegă de clasă cu mama, amintirile propriei mele experienţe şcolare fiind mai palide decît poveştile ei. De pildă, în generaţia mea se renunţase la „caietul de despărţire”, modelul vechi al „amintirilor” fusese epuizat iar „oracolul” nu se inventase încă. În schimb, ani în şir am răsfoit în prostie caietul de amintiri al mamei întocmit la sfîrşitul liceului, prin 1938. Aş îndrăzni să afirm că sînt pagini întregi pe care le ştiu încă pe de rost. Evident, este vorba de o sumedenie de prostii pe care mi le-am vîrît în cap din dorinţa, inconştientă probabil, de a avea cu mama cît mai multe lucruri în comun. De multe ori am trăit cu disperare gîndul că aş fi putut să am altă mamă. Mi s-a rupt întotdeauna inima cînd am întîlnit un om care nu se înţelege cu mama lui.

Duminica îşi puneau hainele bune şi se duceau cu toţii la biserică. Elevele trebuiau să aducă la ora de religie o dovadă de la preotul parohiei că merg la slujbe conştiincios şi că de Paşti şi de Crăciun postesc, se spovedesc şi se împărtăşesc. Biserica uriaşă din Brăila făcea să crească de mîndrie inima oricărui grec. Iţi aminteşti, Radule, că acum paisprezece ani am fost împreună cu mama la Brăila, că ne-a plimbat prin oraş, ne-a dus la cimitir şi, pe urmă la biserică, să ne-o arate? Ce-am văzut acolo mai ţii minte? În mijlocul bisericii, pe o estradă rotundă împrejmuită cu un gărduţ înalt de un metru, o construcţie bine făcută din lemn de mahon, figurau un mire şi o mireasă de cîte o sută de kilograme, doi naşi uriaşi care, împreună băteau trei sute de kile şi încă vreo patru bărbaţi rotofei. Toţi ţigani. Tu ţi-ai bătut joc de mama, uite, pentru cine aţi construit voi biserica şi noi ne-am cam destabilizat pînă cînd s-a ivit un bătrînel care s-a apropiat de mama şi a întrebat-o dacă nu este una dintre fetele Patrichios. Cum a putut s-o recunoască după atîţia ani? Au vorbit de unul, de altul, mulţi morţi, mulţi plecaţi. Am plecat liniştite pentru că unul dintre epitropi este grec de-al nostru şi, la urma urmei, cînd faci o biserică trebuie să te bucuri oricine ar intra în ea. În ziua aceea mama a fost foarte vorbăreaţă, ne-a explicat o mulţime de lucruri despre oraş şi, îmi amintesc, seara tu mi-ai spus că am o mamă deşteaptă. M-am mirat, chiar nu ştiai?

În timpul săptămînii, Angela bătea numai drumul de acasă la şcoală şi pe cel spre băcănie. La băcănie se mergea toată ziua pentru că nimeni nu cumpăra cantităţi mari. De pildă, brînză sau măsline era fără sens să cumperi pentru mai multe zile, te duceai de cîte ori era nevoie şi le luai proaspete. Pînă şi-au luat răcitor, tîrziu de tot, mai ţineau mîncare prin beci. Nu-mi iese din cap o istorie pe care o ştiu de vreo cincizeci de ani. Era toamnă, Eleni terminase magiunul de prune şi mama a luat un borcan mare să-l ducă în beci. Cobora pe scara de piatră acoperită cu mîzgă de mucegai, a alunecat şi unul dintre picioare i-a plecat din genunchi aiurea. Simte un junghi îngrozitor. Începe să strige dar nimeni nu o aude. Mai strigă. Într-un sfîrşit vine cineva. O urcă în pat şi în cîteva clipe piciorul se face ca butucul. Cheamă ele doctorul care recomandă apă de burov sau cam aşa ceva. Şi zilele trec iar piciorul doare şi nu se desumflă, pînă cînd vine un doctor bătrîn şi turc care îi pune pe genunchi o cataplasmă de tărîţe cu pişat de cal. Tratamentul menţionat a durat vreo patru zile, după care piciorul a început să meargă spre bine. Din toată istoria asta pe mine un lucru m-a frapat şi anume că mama, aflîndu-se în situaţia aceea infernală, n-a dat drumul la borcanul de magiun. Nu l-a aruncat şi nici nu l-a scăpat. Am revenit mereu cu întrebarea, de ce nu i-ai dat drumul, la durerea pe care o aveai borcanul îţi mai lipsea!? Nici un răspuns nu m-a satisfătut. Pur şi simplu îmi vine să cred că oamenii sînt de două feluri, unii care în situaţie de criză se scutură de greutate cu sentimentul că aruncă lestul din nacelă şi alţii care nu pot sau nu ştiu să se elibereze şi o tot duc. Celor din a doua categorie le-a ieşit nume bun. Într-o ordine foarte diferită de idei, îmi aduc aminte de o discuţie la care am asistat în comuna Chirpăr, undeva lîngă Agnita, prin 1953. Copleşiţi, de fapt distruşi de cote cîţiva ţărani veneau să se plîngă lui tata care, la un moment dat le-a zis, dar daţi dracului pămîntul la colectivă, oameni buni şi scăpaţi cu viaţă! Nu pot să uit privirea lor de copil care dă să plîngă şi felul în care i-au răspuns lui tata dar, domnu Pavel, nu putem...